scrisoare pentru un viitor.

stop_chasing_shadows_by_brown_eyed_girl27

Dragă,

Credeam că știu ce vreau de la mine, dar se pare că era doar o iluzie alimentată de ego-ul meu și dorința de a epata. Am fost atât de mult supărată pe tine și atât de mult te-am condamnat, când singura ta vină era că eu nu știam ce voiam.

M-am blocat în perpetuul infatuării și m-am uitat pe mine pe drum. Nu am avut decența să mă opresc și să mă întreb, oare mie îmi trebuie acest lucru sau sunt doar entuziasmată că e acolo și e cu o etichetă mare pe care scrie ”discount 90%”. Pentru că vezi tu sunt atât de amețită în goana asta a mea încât pierd lucruri esențiale din vedere, cum îmi spunea o nimfă dragă: ”îți trebuie ce vinde? și își permite ce vinzi tu?”.

Am observat un tipar deja învechit și uzat, dar atât de familiar încât aproape îmi este drag deși îl detest din suflet, fiecare versiune a ta pe care o întâlnesc mă bulversează și mă debusolează, deși nu aveți prea multe în comun eu deja vă văd clone, făcuți din același ADN, același zâmbet, aceleași idei și glume, același vibe, aceeași stea în frunte, dar singurul lucru pe care îl ai în comun cu ei este psihoza mea și poate aceeași specie de amfibian înainte de a fi întâlnit prințesa.

Amuzant cum acum, în timp ce tastez aceste rânduri, deși îți adresez ție aceste cuvinte, mă gândesc la o versiune poate nereușită a ta din prezent, deși cumva în obsesia mea deprimantă sper că sunteți unul și același.

Ce-i drept nu am de unde să știu exact în ce formă și stadiu te va găsi această scrisoare, pentru că deși îmi place să cred că știu ce vreau, ba chiar mai mult am atâta inconștiență încât să plusez și să zic că știu ce îmi trebuie, habar nu am, pentru că nicio versiune a ta anterioară nu a semănat cu cealaltă, poate pentru că mă schimb eu, poate pentru că mi se accentuează tendințele de personalitate patologică.

Și ca încheiere, sper doar că… de fapt ce știu eu? O să vedem, o să te las pe tine să scrii ultimul paragraf, că eu oricum nu am habar de nimic.

 

A ta,
nehotărâtă.

taste my words.

tumblr_n4t6z6zlwb1rb0lv0o1_500

Ne-am blocat în atemporalitatea fugii noastre de idei, cuvintele dilată și comprimă timpul, sărim de la una la alta și povestim câte în lună și în stele, dar cumva fiecare din noi rămâne blocat pe câte un concept, sau poate e doar iluzia conversației care ne angajează în delirul lingvistic.

”Spune-mi o poveste!” mă trezesc spunând atât de des într-o lume frivolă în care vorbim fără să ne spunem de fapt nimic, e delicios când cineva nu doar înțelege necesitatea unei discuții antrenante, dar vede plăcerea jocului și crește miza constant pentru evitarea cantonării în aceleași subiecte monocrome.

Cumva haosul emoțional mi-a devenit familiar în ultima perioadă, au survenit atâtea schimbări și totul pare să capete viteză supersonică și eu mereu prea mulți pași în urmă chinuindu-mă să ordonez totul și să prind ritmul și în toată nebunia asta apari tu atemporal, complet necunoscut dar cu aura aceea de familiaritate atât de confortabilă, atât de periculoasă.

Ce mi se pare ciudat este că mi-a fost dor de tine, am simțit lipsa ta în dezordinea gândurilor mele, acest sentiment m-a bântuit dintotdeauna, prezent și înainte să te cunosc, a fost acolo rulând pe fundal în intriga poveștii. Acum acest dor tace, sincer îmi e frică, niciodată liniștea nu a prevestit ceva bun pentru mine, nu știu dacă să o interpretez ca pe mulțumirea deznodământului sau ca pe anticiparea punctului culminant devastator.

Așa se întâmplă mereu, cititorul este atât de fascinat de povestea pe care o primește că ajunge să o continue și în lipsa scriitorului, uneori modificând atât de mult narațiunea că la o lectură ulterioară apar îndoieli despre veridicitatea personajelor.

Dar vezi tu, ăsta e farmecul atemporalității, exiști dar în același timp nu, mereu se insinuează iluzia unei persoane reale, dar în același timp știm amândoi că este doar o himeră, la fel ca și conversațiile noastre, ca nopțile pierdute, ca și cuvintele de care ne-am dezbrăcat, dar care în final nu au reprezentant nimic, a fost aceeași interacțiune frivolă și apărată, singura diferență față de contemporanii noștri lipsiți de imaginație este că noi am reușit să folosim culori ca să ne spunem nimic, am avut o lipsă de conținut plastic prezentată.

Până când voi regăsi schizofrenia energiei zilei respective am să continui să încerc să deschid uși cu deja învechita mea ”Spune-mi o poveste!”, mulțumindu-mă cu tonuri de gri, până când vei reapărea să îmi istorisești nimicuri halucinant colorate.

ripple.

We throw things into the universe, little things you know, whispers, ideas, hints; we throw them as small children throw rocks into the water, hoping for that ripple to come back.

Most of the times they don’t, they sink, not even with a big splash, they just dive into oblivion.

But sometimes they come back, as a shy ripple or as a tsunami, and when it does… oh boy! when it does you feel like a god, like the puppet master.

It will do me good to feel like a god even for a split second, so please come back ripple.

14067433_10209550105964488_2754993583683301671_n

astenie

Suntem generaţia a căror idei ejaculează prematur. Auzim, dar nu mai ştim să ascultăm. Ne pierdem în cuvinte pompoase, dar nu ne mai spunem nimic. Alergăm continuu şi din lipsa de timp totul a devenit prefabricat. Sentimentele noaste… supă la plic. Suntem conectaţi la cel mai rapid internet, cele mai bune oferte de telefonie, comunicarea a devenit atât de facilă, dar totuşi ne simţim sfâşietor de singuri.

Mi-am uitat zâmbetul la tine.

Poveşti cu miros de dor.Stări exagerate şi gânduri amestecate. Regresez la stări primare. Zâmbeşti, luminos şi cald, îmi simt obrajii arzând, de mult nu s-au mai aprins aşa. Mă bâlbâi şi mă pierd în faţa ta, mă uit la tine ca la o amintire dragă, ceva ce am cunoscut demult, dar m-am încăpăţânat să uit. Prezenţa ta mă panichează, inima mi-o ia la goană şi simt că mă sufoc, ameţită, emoţională, mă fâstâcesc, neuronii mei se agită şi intră într-un delir iraţional.E inocent, pur, platonic. Neaşteptată situaţie, dar totuşi atât de dorită, închid ochii şi plonjez. Rememorez crâmpeie de conversaţie, situaţii, gesturi şi mă detaşez de realitate. Îmi frământ mâinile adolescentin, îmi muşc buza nevrotic şi aştept următorul moment când o să pot fura o privire. Atunci când îmi sesizezi prezenţa mă simt pusă sub lumina reflectoarelor, tensionată şi supra-analizându-mi gesturile şi mimica feţei, faţa mi se contorsionează într-un amestec tâmp şi amorezat.